„Am fost singurul consilier al unui ministru român de Externe pe spațiul ex-sovietic. Acolo trimit partidele niște fetițe frumușele, cu fustițe mai scurte, populează cabinetele“. Istoricul Armand Goșu despre „organizarea“ statului român

Statul român nu doar că nu are nicio viziune asupra strategiei sale în ce privește Rusia, dar e și lipsit de expertiza necesară pentru a elabora așa ceva, a explicat istoricul Armand Goșu în podcastul „This Is The Story“, moderat de Tudor Mușat. Profesorul de la Facultatea de Științe Politice a Universității București, unul din cei mai buni experți pe spațiul ex-sovietic, a arătat că România nu are tradiție în cercetarea acestei zone și că el a fost singurul consilier al vreunui ministru român de Externe (!) în problemele Rusiei.

Cu un stagiu de câțiva ani la Moscova, unde a lucrat ca jurnalist la BBC ca să-și câștige existența cât timp își făcea doctoratul în Rusia secolelor XVIII-XIX, Armand Goșu și-a susținut examenul timp de 5 ore și jumătate la Universitatea Lomonosov, în limba rusă, în fața unei comisii de profesori universitari ruși. A revenit în România, unde de 20 de ani predă la Universitatea din București, iar în intervalul 2010-2012 a fost consilierul pe problemele spațiului ex-sovietic al ministrului de Externe de atunci, Theodor Baconschi. Acest post a fost creat la sosirea sa și s-a desființat după plecarea de la minister, nemafiind ocupat de nimeni, deși problematica Rusiei și a spațiului ex-sovietic e de maximă importanță pentru existența statului român.

Goșu a explicat că România are în mod tradițional o problemă în a cunoaște la nivel instituțional, academic și organizat, ce se întâmplă în spațiul fostului imperiu rus. Nici înainte de 1900, nici după aceea România n-a avut experți pregătiți sistematic de instituții.

După 1991, când s-a prăbușit URSS, toată lumea a dat năvală la Moscova, unde se deschiseseră arhivele. Est-europenii au trimis arhiviști și istorici cu sutele, să găsească documente începând cu Evul Mediu referitoare la țările lor. Americanii – la fel. România nu avea pe cine trimite, așa că s-a încropit o mică echipă din care a făcut parte și Armand Goșu.

Istoricul a făcut o paralelă între modul în care sunt tratate aceste chestiuni de maximă importanță în România și în străinătate. La Paris ori la Berlin există un respect deosebit al politicienilor și diplomaților, la cel mai înalt nivel, față de expertiza specialiștilor. Profesori, academicieni, sunt „antamați“ cu ani înainte de viitorii miniștri de Externe, apoi devin consilierii acestora pe un anumit domeniu. În România, birourile de la Ministerul de Externe sunt umplute de partide cu diverse domnișoare cu fuste cât mai scurte. Nimeni nu e interesat de părerea specialiștilor.

Mai jos, sugestiva descriere făcută de istoric.

Armand Goșu: „E un respect al diplomatului, al politicianului occidental pentru lumea academică. La noi nu există așa ceva! Dimpotrivă! În contactul cu ei, îți explică: «Hai să-ți spun eu cum e cu Rusia, că știu eu mai bine decât tine!». Asta spune ceva despre statura intelectuală, culturală, a demnitarului român!“

„Noi am avut puțin Hașdeu, dar care falsifica documente. În perioada interbelică, slaviștii noștri, cum e Panaitescu, poate cel mai mare, studiase la Cracovia și la Paris, nu Rusia. Ultima dată când cineva a intrat serios în arhiva imperială de la Petersburg, înainte de 1900, e Tocilescu, care a găsit niște cronici pe acolo. Noi nu avem tradiția asta.

Iar sovieticii, după 1945, sigur au făcut o catedră de istoria rusă, de civilizație, de URSS, dar fără mari nume. Sigur, a fost profesoara Costăchel, care era din rușii albi, din Chișinău, din zona aia, dar fără să strălucească. Și n-au reușit să formeze pe nimeni! Și pentru că, îmi dau seama după însemnările lor, după ce au scris, erau extrem de plicticoși! Scriau extrem de constipat, probabil era greu să-i urmărești la curs și te luai cu mâinile de cap. Deci nu erau oameni care să facă școală. Și cred că n-a existat niciun interes pentru Rusia. Adică interesul ăla trebuie să fie institutional! Marile catedre de slaviști din Occident sunt populate cu polonezi, cu bulgari.

Și mai e ceva important: în contextul ăsta am fost eu trimis la Moscova să-mi fac doctoratul! Eu eram un tânăr angajat la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, profesorul Papacostea mă angajase, era directorul de atunci. Și specializarea mea era Imperiul Otoman! Mă ocupam de Secolul XIX, reforma în Imperiul Otoman, prima tentativă masivă de occidentarizare. Era un subiect foarte interesant.

Numai că în 1991 s-a prăbușit Uniunea Sovietică. În ’92-’93 au început să dea drumul la arhive rușii! Și atunci, au trebuit românii, la nivel de Guvern, să trimită niște echipe de arhiviști, cercetători la Moscova. Ca să vadă: «Băi, unde-s documente românești, ce trebuie să copiem și noi!».

Polonezii au făcut chestia asta, au trimis sute de oameni, ungurii au trimis și ei sute de oameni. Nu mai zic americanii, se călcau pe bătături în arhivele rusești. Românii nu prea au avut pe cine să trimită!

Și atunci a apărut ideea asta a directorului Papacostea, care era directorul meu atunci, și a zis: «Hai să trimit mai mulți!». Și a trimis mai mulți la Moscova! Eu sunt unul dintre ei, care am și rezistat acolo mult tocmai pentru că am lucrat la BBC.

Și, într-un fel, am reușit să supraviețuiesc în Moscova grație banilor BBC, faptului că lucram și ca ziarist. Într-un fel, mi-a schimbat traseul. Spre deosebire de colegii mei, care lucrau pe perioada contemporană, Secolul XX, eu lucram pe Secolele XVIII-XIX. Pe Imperiul Rus. Și faptul că eram ziarist la BBC, că trebuia să trăiesc și eu din niște bani, m-a împins pe mine în contemporaneitatea imediată.

Mergeam în Duma, am cunoscut deputați ruși, mergem la conferințe de presă, că erau și alte servicii ale BBC care spuneau: «Mergi la conferințe de presă la Ministerul de Externe, întreabă de Uzbekistan, întreabă de Germania, a apărut chestia aia cu Franța, vezi, poate iei și o voce de acolo!». Cum eram noi, radio, trebuia să dăm și voci.

Și am început să mă ocup de contemporaneitatea imediată. Și în felul ăsta am ajuns eu din istoric cuminte care se ocupa de morți, așa, să mă ocup de vii! Nu mi-a făcut mare plăcere, pentru că întotdeauna viii se supără, îți bat cu obrazul, de ce spui asta despre ei, nu știu ce. Dar în felul ăsta am ajuns eu de la istorie la Științe Politice, unde predau în România de 20 de ani! Uite, anul ăsta fac 20 de ani de când predau! (…)

Noi, ca stat, nu vrem nimic! E un mister și pentru mine ce vrem noi de la Rusia. Eu am lucrat în Ministerul de Externe, vreo doi ani am fost consilierul ministrului pentru acest spațiu (ex-sovietic – n. red.). Am fost singurul consilier al unui ministru din România pentru spațiul ex-sovietic! Nu exista și nu există această funcție! Nimeni n-a fost înaintea mea, nimeni n-a fost după mine! Ceea ce spune ceva despre organizarea Ministerului de Externe din România! Acolo trimit partidele niște fetițe frumușele cu fustițe mai scurte, populează cabinetele. Ceva de genul ăsta. Adică nu aduci…

La Paris sau la Berlin, unde am prieteni academicieni, îmi spun: «Perioada asta i-am promis ministrului că stau 2 ani cu el, consilier pe problematica Rusiei». Dar ăla e universitar, e solid! Mi-a spus: «Nu stau 4 ani, că nu-mi permit să pierd 4 ani din carieră. Dar 2 ani stau! Că i-am promis din campania electorală, am crezut că n-o să fie, că e o glumă». Și stă cu ministrul la Berlin, e consilierul ministrului pentru problematica asta! Merge cu ministrul la Moscova, la Kiev, oriunde! El asta face! Dar este un expert! E un respect al diplomatului, al politicianului occidental pentru expertiză! Pentru lumea academică!

La noi nu există așa ceva! Dimpotrivă! În contactul cu ei, îți explică: «Hai să-ți spun eu cum e cu Rusia, că știu eu mai bine decât tine!». Este șocant de-a dreptul! Asta spune ceva despre statura intelectuală, culturală, a demnitarului român!“

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI: